La sfârșitul lunii trecute Charles Littlejohn, angajat al Fiscului federal, a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru vina de a fi dezvăluit cotidianului New York Times și trustului investigativ ProPupblica declarații de impozit ale lui Donald Trump. În decizia sa, judecătoarea Ana Reyes trasa încă o dată, net, linia despărțitoare între libertatea presei și divulgarea din interior de informații personale, faptă care, în viziunea magistratei, „violează drepturile individuale”. Cât timp își va păstra această distincție claritatea? Cât timp va rămâne mass-media ne-atinsă? Cu o singură excepție–Judith Miller de la New York Times, 85 de zile în detenție, în 2005, pentru refuzul de a se supune unei citații–intermediarul a fost cruțat, în vreme ce prigonirea surselor s-a întețit.
Până la Barack Obama au fost trei condamnări pentru dezvăluire de date confidențiale; numărul s-a dublat în primul său mandat. În epoca Trump au mers la pușcărie Terry Albury (patru ani), agent de culoare al Poliției Federale (FBI) care a dezvăluit practici rasiste, xenofobe, discriminatorii ale organizației și Reality Winner (cinci ani) pentru vina de a fi transmis site-ului The Intercept un document al Agenției de Spionaj Electronic (NSA) care proba imixtiunea Rusiei în alegerile din 2016.
În mandatele Bush Jr. metastaza secretizării a fost acompaniată de inculpări și condamnări severe în cazuri precum Thomas Drake, tipic avertizor de integritate, care a decis în cele din urmă să recurgă la ziarul Baltimore Sun pentru a scoate la lumină cheltuielile enorme, nejustificate, pe tehnologie din cadrul NSAului. În 2015, Jeffrey Sterling s-a ales cu trei ani și jumătate de închisoare pentru a i-a împărtășit lui James Risen, atunci la New York Times, detalii ale unei tentative CIA de sabotare a programului nuclear iranian, operațiunea Merlin. În perioada de instruire a dosarului s-au făcut presiuni asupra lui Risen ca să dezvăluie identitatea sursei, dar nu s-a apăsat pe trăgaciul inculpării. Nici atunci, nici de atunci încoace.
Reporter: În cazul surselor n-a ezitat, în special în vremea din urmă. Asistăm la ceea ce numiți o „radicalizare a regimului secretizării”. Care ar fi etapele acestei radicalizări, care a dus la pedepse extrem de severe în cazul Reality Winner, de pildă?
Sam Lebovic: În secolul trecut au fost câteva tentative de inculpare a celor care divulgă, dar în general au eșuat. Primul proces încununat de succes se produce 1987 în cazul Samuel Loring Morrison, condamnat la o pedeapsă cu închisoarea pentru că a transmis publicației Jane Defense Weekly informații culese de un satelit secret. Așadar, vreme de aproape o sută de ani de la intrarea în vigoare a legii n-a fost deci decât o singură inculpare. După 2005 însă, după declanșarea războiului împotriva terorismului, asistăm la aproximativ 14 procese ce duc la condamnări, dovedindu-se astfel că dacă divulgi presei n-ai apărare, dacă o faci de bună voie ești vinovat de spionaj și înfunzi pușcăria. Edward Snowden s-a autoexilat în Rusia pentru a nu cădea în această capcană, spunând că dacă i s-ar fi permis să se apere, să-și explice faptele pe baza interesului public, s-ar fi întors acasă. Nu s-a întors, pentru că acest gen de apărare nu este admisă, scurgerea de informații secrete este, în spiritul legii anti-spionaj, nejustificabilă. Așadar, până acum sursele au fost penalizate cu mare eficientă, dar presa a rămas liberă să publice orice informație poate obține.
Reporter: Cât timp poate dura acest armistițiu? Sunt șanse ca statul, vânând sursele, să rătăcească pe terenul mass-mediei? Au fost deja câteva tentative timide, jurnaliști filati sau citați de instanțe precum Judith Miller, James Risen, Greg Miller sau Adam Entous, ultimii doi de la Washington Post.
Sam Lebovic: E o chestiune dificilă, care nu are răspuns legal pentru că n-au fost cazuri-test. Cea mai bună aproximare a fost cazul din 1971 al Dosarelor Pentagonului (Pentagon Papers), în care Daniel Ellsberg a compărut sub acuzația că a oferit acele documente secrete cotidianelor New York Times și Washington Post. Administrația Nixon a recurs la o măsură extremă, încercând să împiedice apariția celor două publicații. Curtea Supremă a decis că măsura este neconstituțională, că ziarele trebuie lăsate să apară. Dar, la o lectură mai atentă a textului deciziei afli că majoritatea magistraților, cinci, argumentează că Nixon a procedat greșit, că ar fi trebuit să lase ziarele să apară și apoi să încerce să le pedpseasca în virtutea legii anti-spionaj–implicația fiind că o astfel de abordare ar fi fost constituțională. Nici atunci, nici după aceea presa n-a fost incriminată. Dacă s-ar inampla astăzi ar fi un caz major de jurisprudență constituțională și am sentimentul că dată fiind măsura în care dreptul la liberă exprimare este respectat, ar fi un caz dificil pentru stat. În orice caz, sunt șanse mari să știm mai exact, pentru că rămâne pe rol cazul Julian Assange, fondatorul site-ului Wikileaks, acuzat de posesie și diseminare de informație secretizată. E asemănător, aproape identic, cu ce fac mari ziare precum Wall Street Journal, New York Times și alte publicații. Dacă procedura continuă și rezultă într-o condamnare, mi-e teamă că s-ar stabili un precedent care ar permite punerea sub acuzare a instituțiilor mediatice. E o chestiune centrală cu care se confruntă jurisprudența anti-spionaj.
Reporter: Centrală și mai arzătoare decât oricând. „Era ușor de imaginat atunci, în epoca dezvăluirilor Snowden, și încă mai ușor astăzi, după tentativele lui Donald Trump de a-și instrumentaliza prerogativele, că o Administrație ar putea folosi forțele de ordine sau serviciile secrete pentru a-și consolida puterea prin persecutarea adversarilor săi politici și mediatici”, scria în memoriile sale recent apărute Martin Baron, fostul redactor-șef al cotidianului Washington Post. Ce trebuie făcut pentru evitarea derapajului?
Sam Lebovic: Cel mai important ar fi de revizuit legea anti-spionaj, clarificând că nu se aplică presei. De asemenea, ar trebui să avem o lege-scut, un privilegiu statutar conferit presei în relația cu sursele–ceva asemănător confidențialității avocat-client sau doctor-pacient–privilegiu care ar proteja confidențialitatea surselor, încurajându-le să dezvăluie informații de interes public. Este de asemenea important ca surselor să li se ofere nivelul de protecție pe care-l au avertizorii de integritate și dreptul de a se apăra când dezvăluirile lor sunt cu adevărat de interes public și sunt făcute din motive întemeiate printr-o instituție mediatică. Mai presus de toate, ar fi necesară o lege cuprinzătoare a informației care să re-evalueze întregul sistem actual și să-l armonizeze cu ideile moderne privind democrația și libertatea expresiei, pentru că actualul sistem a fost peticit, vreme de un secol, cu improvizații.
Sursa: Radio France Internationale
